Concluziile unui tată de copil fotbalist

De când merg la meciurile de copii şi juniori, şi asta cam de 10 ani, am văzut foarte multe ipostaze care m-au şocat. Mame antrenor, mame pe garduri ţipând ca disperatele, taţi care-şi înjură copiii, taţi care le urlă copiilor când să respire, când să alerge, când să tragă la poartă sau când să faulteze.

Este un spectacol oribil, care afectează în mod vizibil evoluţia micilor fotbalişti. Unii au deja gâtul “strâmb”, căutând după fiecare fază reacţia părintelui de pe margine, alţii încep să plângă pe teren. Sunt destui copii care răbufnesc nervos… culmea, la vârsta când noi habar nu aveam ce-s ăia nervi. Am asistat la bătăi în toată regula între părinţi, am văzut copii bătuţi de părinţi după meci pentru că au ratat un penalty. Am văzut mămici ,,scuturându-şi,, cu brutalitate plozii pentru că: ,,nu ai dat gol măi copile,, cu toate că ,,adoratul lu’ mami,, e fundaş dreapta şi şi-a făcut datoria cu brio acolo unde îi este locul…

Am văzut arbitri copii huiduiţi, înjuraţi, bătuţi, am asistat şi asist mereu la o corvoadă de discuţii aberante despre calităţile copiilor din teren, cu toate că tati a absolvit mecanica fină şi de profesie e taximetrist cu acte în regulă, iar de fotbal a auzit când copilul l-a luat de mână şi s-a oprit cu el în faţa clubului din care azi face parte…etc.

Am auzit şi aud mereu discuţii despre diferenţa de 5 centimetri pe care zecaru’ o are în plus decât doiaru’ de la echipa adversă şi musai e cu vreo 3 ani mai mare (şi purceaua din coteţul lui nea Vasile din Văscăuţi e mai mare ca a lui nea Grigore din Piteasca, cu toate că sunt surori gemene, fătate de aceeaşi mamă… tatăl, vier redutabil de Bazna singur pe o rază de 200 km2). Am auzit şi am văzut cât să-mi ajungă de-acum şi’n vecii vecilor, amin !

Cât despre antrenori… să-mi fie cu iertare, am auzit şi am văzut şi antrenori care promovează stilul kung-fu panda în jocurile de fotbal sau îi învaţă pe copii cum să-şi mustreze verbal, stil Ferentari jucătorii de la echipa adversă. Stau şi mă întreb ce-i de făcut?

Gard cu sârmă ghimpată pentru părinţi, electroşocuri pentru mămicile pline de hormoni nesatisfăcuţi acasă, căluş la gură şi cătuşe la mâini pentru toţi participanţii din tribune obligatoriu la orice competiţie sportivă?

NU…prin definiţie suntem oameni, gândim, analizăm, ne bucurăm, convieţuim cu cel de lângă noi…ne ajutăm şi ajutăm necondiţionat, discutăm între noi cum să le fie lor mai bine, lor, copiilor noştri, viitoarea generaţie de fotbalişti (câţi se vor alege din miile care azi ne încântă cu spectacolul din teren… aşa cum ştiu ei, la vârsta lor, de copii).

Încrâncenarea din teren, noi, părinţii, o accentuăm, o ducem uneori la extrem, împotriva spiritului sportiv, împotriva fair-playului pe care jocul în sine de fotbal ar trebui să ni-l ofere. Dacă şi în sport ajungem să ne încărcăm AK-urile cu gloanţe adevărate, înseamnă că deja suntem apţi combatant pentru orice conflict de natură militară fără a mai trebui să fim pregătiţi pe vre-un teren de luptă… Noi avem lupta noastră, cu noi, cu ei, cu dragii noştri copii, pe care uităm să-i lăsăm să se joace, să se împrietenească unii cu alţii, să înveţe…să zâmbească. I-am obosit destul pe ei, pe copii, prin purtarea noastră grobiană… am obosit şi noi de atâta încrâncenare, e cazul să ne oprim cu toţii şi să ne uităm în sfârşit…la meci !!!

Şi câte ar mai fi de spus…dar vă las pe voi dragi părinţi, să analizaţi şi să corectaţi toate deficienţele, care ne duc tot mai departe de scopul pe care ni l-am propus: să creştem copii frumoşi şi sănătoşi…şi de ce nu, să-i vedem peste ani şi ani, acolo unde cu toţii ne dorim…în fruntea elitei fotbalului românesc şi international.

Marius Stoian – un părinte.